Într-o noapte de vară am visat frumos...

eram iarăşi copil...mă jucam de una singură pe malul Nistrului.

Era în amurg şi vântuleţul cald adia ca o răsuflare. Sângerosul apus de mult dizolvase cerul albastru ...iar greierii îşi reîncepeau baladele serale...

Deodată, pe apa Nistrului au început să se formeze vârteje vâjâind ca trăsnetul de tunet! şi ...cum eram o Degeţică, atâtica doar, de spaimă m-am făcut şi mai mică! Am privit spre albiile râului unde am zărit o barcă! Cu pânzele-i albe luneca uşor pe oglinda apei...Eram fermecată! Fantasmagorică barcă, această frumuseţe a ei nu m-a lăsat indiferentă nici pe o clipă. Am urcat încet pe puntea plină de mistere şi am stat cuminte - curioasă de ceea ce va urma. Ca pe o aripă de vânt, m-am transferat într-o altă lume ! Era atât de paşnic, atât de uşor...mă simţeam şi eu o adiere de vânt! O! Cît de bine era!

Nu ştiu cum s-a întâmplat dar, deodată m-am trezit că nu mai eram în barcă, pluteam pe apă atât de uşor, pe când în realitate eu nu ştiam să înot! Nistrul nu mai era atât de larg, atât de adânc cum îl ştiam, ci foarte ciudat... Apa avea o strălucire sidefie, de parcă adâncurile ei ar fi fost presărate cu perle!

Nu mai era nimeni, doar eu şi copăcelul de pe insula din mijlocul rîului. Nu ştiam ce să fac - să înot într- acolo... sau să chem în ajutor... Într-un sfârşit m-am decis, am ridicat o mână şi am conturat în aer, un semicerc, coborând-o în apă... apoi, făcînd acelaşi lucru imediat cu cealaltă mână... Vai! Îmi reuşea! Puteam să înot! Eram în al nouălea cer de fericire!

Ajunsă pe insula magică, am descoperit că pomul nu era un copac de rând, ci era un pom fructifer - de vişine! Fiecare pomuşoară de pe acest copac avea o strălucire atât de feerică, plină de viaţă, de culoarea purpurie ce te ademenea să rupi măcar una şi să o guşti! Dar nu m-am înfruptat, deoarece aveam presimţirea că acest copac e asemenea celui din Grădina Edenului...Pomul cu Fructul Interzis! M-am simţit atît de singuratică, aveam nevoie de prezenţa cuiva...

hotărâtă, am luat o gură de aer şi m-am scufundat.. în vîrtejul amintirilor ...

O mână caldă, atât de scumpă şi dorită îmi mângîia creştetul ciufulit şi transpirat : „’Neaţa mâculiţei, hai să te scoli şi să mănânci că Tatăl-Soare demult e pe cer!”

Era bunica, cu privirea ei caldă mi-a luminat chipul şi sufletul...

P.S: Să-ţi fie Ţărna Uşoară Mîcuţă...